Arsita galbena si cerul albastru

 

– Se pare ca vara se pregateste sa-si stranga trena de flori si de gaze, lasand toamna sa inventeze fastuoasele ei schimbari de decor. Ca fiica a marii si a Dobrogei cretoase, cum percepi apropierea anotimpului autumnal?
– Desi abia a plecat, mi-e dor de pe acum de vara. Acesta e anotimpul meu preferat, plin de soare si de vapai. Cand te nasti langa fosnetul marii si copilaresti pe dealurile arse ale Dobrogei, e greu sa-ti schimbi preferintele. De altfel, chiar si dupa ce am inceput sa cant, verile mi le-am petrecut tot la mare. Asa ca apa, soarele, relieful acesta de teracota, arsita galbena si cerul infinit de albastru sunt insasi viata mea. Campia si tarmul marii au fost locul meu de joaca, decorul in care mi-am creat cu ochii mintii cele mai fantastice scenarii, resedinta tuturor zanelor si fetilor-frumosi care mi-au populat copilaria. Am fost o fetita dracoasa, cu mult spirit de aventura si cu o curiozitate nestavilita: cand ma cautai, eram fie cocotata prin corcodusi, meri si pruni, fie cutreieram padurea in cautare de imortele, fie recoltam, in functie de anotimp, flori de tei, musetel, menta, la intrecere cu tata, care ma initiase in tainele plantelor medicinale. La vremea aceea, totul era pentru mine o perpetua joaca, dar uite ca acum imi prinde tare bine. Decat sa inghit un pumn de medicamente, mai bine imi prepar o mixtura de plante, care imi iau necazul cu mana. In plus, aveam gradina casei parintesti de pe malul ghiolului din Eforie. Ei, si toata gradina asta – care era tare mandra, ca ne ingrijeam de ea ca de un odor scump – era presarata cu garofite de toate culorile. Nu-ti pot reda in cuvinte ce frumos era atunci cand venea anotimpul lor si infloreau, ce parfum imbatator se raspandea de jur imprejurul casei. Parintii mei erau niste oameni simpli, iar casa noastra era destul de modesta: dar pentru mine, in ochii mei de atunci, era un veritabil palat. Nu conta ca era mare sau mic, ca era sau nu batut cu pietre pretioase. Important era ca acolo erau mama si tata, care m-au iubit cu tot sufletul lor de parinti ramasi undeva, in adanc, niste copii frustrati, dornici sa indrepte raul si sa-i ofere macar fiicei lor ceea ce ei n-au avut.

 

Acolo erau florile mele si animalele mele si marea, pe malul careia mergeam serile sa stau la taclale cu sirenele cele frumoase si triste. Acesta era domeniul meu, iar eu eram cea mai fericita printesa! Toamna imi aduce multa melancolie si dor: dor de casuta aceea, dor de parintii mei, dor de copilaria fara griji, dor de vremea cand mi se parea ca toti oamenii sunt buni… Casa copilariei mele mai exista si azi, dar eu nu mai am puterea sa merg acolo, de cand Dumnezeu mi i-a luat pe ambii parinti. Sunt furioasa pentru ca nu inteleg: sunt atatia oameni care fac umbra pamantului de pomana, in schimb pe ei, care erau buni si blanzi, i-a secerat moartea inainte ca eu sa am posibilitatea sa le arat ca n-au gresit atunci cand au avut incredere in mine, inainte sa le pot multumi. Tata a murit cand aveam 19 ani. Eram inca la inceput, dar el era tare mandru de fetita lui care „a apucat-o pe calea cea buna”. Si a murit atat de stupid: pe drumul spre casa s-a intalnit cu niste vecini cu care a purtat o discutie in contradictoriu. Acestia au devenit violenti si, in final, l-au imbrancit. Tata, care probabil ca nu se astepta la o asemenea reactie, a cazut si s-a lovit cu capul de caldaram. Asta a fost tot! De atunci, din acel 19 martie fatidic, pentru mine drumul catre mare a devenit un calvar, pentru ca de fiecare data retraiesc cursa aceea nebuna pe care am facut-o stiind ca tata nu mai e! Tin minte si acum ca eram imbracata in rosu – ma pregatisem pentru o petrecere si am ajuns la un priveghi! La trei luni, bunicul a facut un atac cerebral si s-a stins si el. Socul a fost atat de mare, incat am refuzat sa mai cant. Am spus ca eu n-am sa mai urc niciodata pe o scena, pentru ca nu mai am ce sa spun. Ma simteam golita de orice sentiment, de orice traire: parca eram anesteziata. Mama a fost cea care a insistat, care mi-a spus ca ar fi cea mai mare greseala pe care as putea-o face. Oare tata nu pentru asta s-a zbatut, oare nu acesta a fost visul lui cel mare: sa-si vada fata cantand? Incet-incet, mi-am revenit si am reinceput sa prind drag de muzica. Intre timp, mama si-a fracturat femurul, a trebuit sa fie operata, sa i se implanteze o proteza… ne-am chinuit mult si tocmai cand ni se parea ca lucrurile incep sa reintre in normal, tocmai cand speram ca norii s-au risipit, am aflat ca mama are cancer la esofag. Dupa opt luni, in ciuda tuturor tratamentelor clasice si naturiste, mama a fost invinsa de viclenia bolii. A fost groaznic! Nici dusmanilor nu le doresc sa treaca prin asa ceva! Stiam ca o pierd si vedeam ca tot ceea ce faceam nu dadea nici un rezultat.

 

andreea banica in 2007

Uneori imi venea s-o iau in brate si sa fug cu ea. Nu stiam unde, dar voiam s-o protejez. Ma gandeam ca poate, daca as fugi destul de repede, boala nu ne-ar mai ajunge din urma, ar obosi si mi-ar lasa-o. Dar n-am reusit… Si daca ai sti cat m-am rugat! Oare de ce a fost Dumnezeu surd la rugamintile mele si orb la plansul meu?!… Asa ca am ramas doar eu cu sora mea si cu mana de prieteni care mi-au fost aproape de-a lungul anilor, fara ipocrizii si interese ascunse. Intre ei se afla si Lucian, „omul vietii mele”. Dar imi ajung degetele de la o mana ca sa-i numar pe toti. E mult si e putin. Acesti ultimi trei ani m-au maturizat teribil, poate de aceea uneori ma comport ca o closca si cu Cristina, colega si prietena mea. Ea e mai naiva, mai copilaroasa, inca n-a cunoscut rautatea lumii. As vrea sa-si pastreze inocenta dar, in acelasi timp, vreau s-o apar, s-o protejez sau macar s-o pun in garda, si-atunci poate ca insist prea mult, par prea dura.

andreea banica in 2005

                                       Drum fara intoarcere: muzica

– Lucian ti-e alaturi de multa vreme. Nu va casatoriti? Poate ca intemeierea unei familii ar fi dupa atata durere un sprijin…
– Ne gandim si noi cu bucurie la acest pas. Daca gestul n-a fost facut pana acum si nu este preconizat nici pentru viitorul foarte apropiat, motivul e simplu: casatoria e ceva sacru pentru mine, vreau ca totul sa se intample exact asa cum am visat dintotdeauna, or asta necesita timp, pregatiri minutioase, iar cariera a fost nemiloasa. Nu mi-a ingaduit ragazul necesar acestor preparative. Oricum, noi suntem o familie, mai ales ca avem si doi copii (in sfarsit, Andreea rade) – doi cainisori superbi, pe care-i iubim si-i alintam si carora le cautam in cornite. Peste cativa ani, vom avea si un copil, in sensul clasic al cuvantului, dar pana atunci vreau sa raman eu copil. Si sa cant, bineinteles!
– Ti-ai facut din muzica o profesie. Crezi ca esti pe drumul cel bun, asa cum isi dorea tatal tau?
– Da, sunt absolut convinsa ca muzica e calea care mi-a fost harazita. N-as fi putut face altceva, pentru ca, in ciuda greutatilor, a suisurilor si coborasurilor vietii, muzica e singura indeletnicire totala; un angajament care ma face sa traiesc cu plenitudinea pe care o simteam in copilarie, atunci cand hoinaream fara tinta ore in sir, imbatata de sentimentul libertatii. Cred ca n-am gresit, pentru ca fac ceea ce si-au dorit parintii mei, ceea ce au crezut ei ca mi se potriveste. Nu se poate ca amandoi sa se fi inselat. Mai curand simt ca ei au avut rolul de ingeri pazitori, si atunci cand au fost aici, pe Pamant, si acum, cand se afla acolo, in Cer. Tare mi-as mai dori ca Dumnezeu sa faca o minune si sa-mi mai acorde o zi alaturi de ei. Nu cer mult: 24 de ore! Sa le mai pot spune o data cat de mult ii iubesc, sa-i strang in brate si sa-i alint, sa le multumesc pentru tot ceea ce au insemnat pentru mine si sa le ofer cate un buchet de garofite parfumate, ca acelea din gradina casei pustii de pe malul marii.

 

 

 

 

 

andreea banica in 2005

 

andreea-banica-romanians-babe-romania-women-babes-roumains-romanian-people

andreea banica in 2007

 

Andreea interviewed on gone friend singer

Published in: on March 19, 2012 at 16:53  Comments Off on Arsita galbena si cerul albastru  
Tags: , , , , ,
%d bloggers like this: